Îmi petrec majoritatea zilelor lucrând singură în atelier, undeva într-un sat liniștit, departe de lumea dezlănțuită...
Văd pe fereastra atelierului Castelul Micul Trianon, azi în ruină, înconjurat de copaci de bătrâni de mai bine de un secol...În fața porții trec copii de la școală, oameni pe biciclete și câte o mașină când și când...nu e o stradă pustie dar nici foarte circulată nu e. E în general liniște.
Cu toate astea nu mă simt deloc singură.
Mă gândesc de multe ori cu drag la voi...ce fel de oameni trebuie să fiți să simțiți poveștile pe care eu le pun în obiecte și ilustrații. Vă simt suflete înrudite... și gândul că sunteți undeva acolo îmi dă o stare plăcută de liniște și încredere în viitor.
O încredere că omenirea nu e așa cum pare pe străzile aglomerate ale orașelor, în malluri și pe social media, superficială, grăbită și insensibilă.
Mai sunt oameni care trăiesc frumos...care se opresc să miroasă florile, care știu să se bucure și să facă bucurii oamenilor dragi.Oameni care nu se grăbesc cine știe unde, scăpând printre degete pe aici și acum. Oameni care au curaj să simtă și să gândească altfel, nu la unison cu mulțimea. Oameni care țin focul aprins.
Vă mulțumesc că sunteți aici!
Vă las mai jos povestea, cu toate cele 8 ilustrații în acuarelă, "Cum devine o casă, ACASĂ?" pe care o găsiți în shop într-o cutie de chibrituri alături de un băț de chibrit Ceramiceanu de colecție.
O poveste mică dar care vorbește exact despre asta, despre necesitatea unei munci continue pentru a ne simți "acasă" în noi înșine...altfel ce ușor putem fi acaparați de "funingine rătăcitoare" dacă nu avem grijă de focul nostru interior.
תגובות