Scriam ieri într-o postare pe KĂTUN "Ca în "Poveste fără sfârșit" împreună salvăm Fantazia de invazia Nimicului..." și am simțit să dezvolt puțin.
„Brain rot/ putregai cerebral” a fost anunţat ca fiind cuvântul Oxford al anului 2024, pe fondul preocupărilor legate de folosirea excesivă a reţelelor sociale şi de conţinutul care absoarbe mintea.
„Brain Rot” este definit ca fiind „presupusa deteriorare a stării mentale sau intelectuale a unei persoane, considerată în special ca fiind rezultatul consumului excesiv de materiale (în prezent, în special conţinut online) considerate a fi triviale sau lipsite de provocare”
Pentru a ilustra ascultați Welcome to the Internet - Bo Burnham (from "Inside"), după mine cea mai bună piesă din ultimii 10 ani.
Sigur ați observat și voi fenomenul. Suntem hrăniți forțat azi cu mai multă informație într-o zi, decât avea acces, pe vremuri, un învățat într-o viață. Dar noianul ăsta de informație nu ne ajută la nimic, din contră, suntem mai obosiți, mai irascibili, mai deprimați ca oricând în istoria omenirii.
Nu informația e putere, ci capacitatea noastră de a da sens, de a spune povestea. Fără ea suntem extrem de vulnerabili, alergăm bezmetic, ca niște găini fără cap...o imagine dură care mă urmărește din copilărie, unul din motivele pentru care nu mănânc carne, dar care se potrivește atât de bine aici.
Pentru această inundare informațională din ultimii ani, antidotul e povestea. Dar lucrurile nu sunt niciodată așa simple cum par.... nu toate poveștile sunt egale... și nevoia noastră de poveste poate fi și este exploatată.
Cultura umană e construită pe povești. De la poveștile pe care ni le spunea bunica la culcare, la cele pe care ni le spunem noi, la poveștile ascunse la temelia fiecărei familii, până la poveștile mari despre religie, națiune, drepturile omului și sistemul financiar. Toate sunt povești. Ele însă trebuie să fie vii, să crească odată cu noi, și să deservească unui bine mai mare, altfel pot foarte ușor deveni toxice.
Dacă ne uităm la istorie vedem limpede că nu toate poveștile sunt bune, iar cei care au controlat narativa au fost mereu în avantaj. Tot poveștile, în care credem, duc la războaie, la sărăcie și consumerism.
De aceea e important să discernem o poveste bună de una toxică și să începem să spunem povești mai bune. E greu când suntem bombardați constant cu informație, imagini și frânturi de povești...care par a fi hrană pentru mintea și sufletul nostru dar sunt defapt otrăvitoare, și nu de puține ori, au intenții mârșave în spate. E greu dar nu imposibil.
Ce putem face?
În primul rând să stăm cu noi înșine și ne cunoaștem bine povestea personală. Cine suntem, cum am ajuns aici și încotro ne îndreptăm... Când ițele sunt foarte încurcate, foarte probabil să fie în ziua de azi, poate ajuta terapia. Apoi alte activități care ajută, cum bine știți și voi, sunt meditația, mișcarea, timpul petrecut în natură, în preajma copiilor și animalelor, și orice activitate creativă.
Pe mine mă ajută mult scrisul. Nu-mi vine ușor, prin natura mea, sunt un om orientat spre simțire, dar tocmai de aceea fac cât pot de des efortul de a urma firul gândirii pentru a scrie un text coerent. Am o mare satisfacție când îmi iese. Întregește frumos practica mea de atelier, izvorâtă din pură simțire. Pentru voi ar putea fi mai potrivită pictura, dansul, muzica, improvizația...
Și nu în ultimul rând, gândirea critică și mai multă grijă la ce consumăm. Să ne orientăm spre povești consistente, spre oameni autentici care nu doar regurgitează ce au văzut/auzit undeva, ci trec prin filtrul trăirii. Să discernem între strălucitor (care ia ochii) și Bun, Adevărat și Frumos. E mai important ca oricând să citim cărți bune, să ne uităm la filme bune, să ascultăm muzică bună și să urmărim artiști buni, apoi să lăsăm timp să se așeze.
Doar așa vom rămâne suficient de ancorați în realitate în secolul ăsta. Nu trebuie să fii Nostradamus să prezici că urmează ani complicați...instabilitate politică și economică, dezvoltarea Inteligenței Artificiale, care nu întâmplător învață să spună povești... Mă sperie gândul că putem să ne lenevim așa tare încât să lăsăm AI-ul să creeze sens pentru noi...ce sens mai avem noi atunci?
Mă iertați că vin cu așa gânduri în prag de sărbătoare... M-aș bucura să aud și părerile vostre.
Comments